Când vine vorba de sărbători, românii se comportă la fel în fiecare an. Şi poporul, şi politicienii, şi presa. Parcă în ciuda mult prea trâmbiţatei crize, românii se calcă în picioare în hypermarketuri, mănâncă şi beau până ajung la spital, cozile de maşini sufocă circulaţia pe drumurile spre Capitală, litoralul e plin chiar dacă preţurile sunt de-a dreptul exotice, politicienii aflaţi într-o permanentă campanie electorală împart lumina la biserici cot la cot cu preoţii şi profită de Sfintele sărbători pentru o baie de mulţime şi probabil câteva voturi în plus, iar presa… ne serveşte aceleaşi chestii de fiecare dată. În special televiziunile. Cu mici diferenţe, zici că au dat copy-paste la ştirile de anul trecut, de acum doi ani sau mai mulţi. Diferenţele sunt minore, aproape isesizabile. Parcă trăim în reluare. Doar unele personaje care se mai schimbă ne dau de înţeles că trec anii. În rest, decorul şi story-urile sunt neschimbate.
Peste o săptămână şi ceva vine 1 mai – Ziua Internaţională a Oamenilor Muncii. În afară de angajaţii de la ambulanţă, poliţie, pompieri şi alte servicii în foc continuu, plus jurnaliştii care au avut liber de Paşte, toată lumea sărbătoreşte. Prin orice altceva decât muncă. În definitv, 1 mai e o nouă minivacanţă, un nou motiv de paranghelie. Şi, parcă văd, aceleaşi ştiri pe toate micile ecrane. Magazine arhipline, şosele aglomerate, turişti la munte şi mare, grătare la iarbă verde şi în spatele blocurilor, politicienii care-şi petrec ziua muncii care pe unde… şi aşa mai departe. Nimic nou sub soare. Parcă totul e previzibil, mult prea previzibil…

 

---